Ce duci în spate în rugăciune?
Într-o zi un nebun intră într-o moschee, pentru a îmlini rugăciunea. Însă nu se așeză ci privi cu mirare în jur. Privi cu atenție în fiecare colțișor, se întoarse și ieși. După puțin timp reveni cu o legătură de lemne legată pe spate și se așeză în rând cu grupul ce se pregătea de rugăciune. Însă cu lemnele în spinare care tot cădeau și deranjau oamenii termină rugăciunea cu greu.
Imamul, care îl cunoștea, se apropie de el și îi spuse cu blândețe:
”Fiule, ce ai făcut, cum să îți împlinești rugăciunea cu lemnele astea în spinare? Te-ai chinuit și tu și i-ai deranjat și pe cei din jur. Altă dată să vii la rugăciune fără vreo încărcătură.”
Atunci nebunul privindu-l trist îl întrebă, ”Nu așa vă este obiceiul?”
”Ce obicei?” zise imamul.
Răspunsul nebunului îi uimi pe toți. ”Eu am intrat în moschee să-mi împlinesc rugăciunea, dar am privit în jur și am văzut că fiecare purta ceva în spinare. Am crezut că acesta vă este obiceiul, astfel că am luat și eu aceste lemne în cârcă. Așa că nu înțeleg de ce mă cerți doar pe mine, ceartă-i pe toți”.
”Chiar și eu aveam ceva în spate?” întrebă imamul.
”Toți, toți aveați”. Văzând că nu este crezut, nebunul arătând cu degetul către fiecare, spuse, ”Uite, acesta avea în spate un copil cu ochi albaștri, acesta avea în spate un pom mare de mere. Uite, ăsta avea o ușă ruptă, iar ăsta de aici o oală de mâncare. El avea o găină friptă, iar acela o femeie brunetă cu ochi verzi și acesta o avea în spinarepe mama sa bătrână. Nici unul nu era liber, nici unul...” Oamenii se priviră mirați și îngroziți. Căci ceea ce spusese nebunul era adevărat, căci fiecare se gândise la copilul care era pe cale să se nască, la pomul din grădină, la ușa ce trebuia reparată și tot așa. Atunci imamul îl întrebă îngrijorat, ”Ia spune, eu ce duceam în spate?” Nebunul se întoarse spre el și zise, ”Chiar de tine m-am mirat cel mai tare, imamule. Duceai în spinare o ditamai vita”. Imamul avea o vacă bolnavă, iar în timpul rugăciunii se tot gândise dacă o fi murit sau mai trăiește.