Prima rugăciune a unui profesor

Amintindu-mi că sunt singur în cameră, m-am bucurat. Când am rostit Subhane Rabbiyel Azim mi-am simțit inima bătând cu putere.

Am rostit din nou tekbir și m-am îndreptat. Iată, că venise timpul să merg la prosternare. Când mi-am așezat jos mâinile și genunchii, am împietrit. Nu mă puteam prosterna. Nu mă puteam coborî la acea stare, pe care o vedeam ca o umilire, de a-mi pune fața și nasul pe jos, precum un sclav ce își pleca capul în fața stăpânului său. De altfel, nici picioarele nu mi se îndoiau. Am crezut că m-am făcut de râs și m-am rușinat. Mi se părea că aud hohotele prietenilor mei, când mă gândeam că cei ce m-ar vedea în această postură, ar crede despre mine că sunt demn de milă și și-ar bate joc de mine.

După câteva momente de ezitare, am inspirat adânc și mi-am coborât capul în prosternare, după care, fără a mă mai lăsa distras de altceva am făcut și cea de-a doua prosternare.

Între timp mi-am spus, ”Mai am trei ture”, dar eram hotărât, ”Orice ar fi voi împlini această rugăciune”. În timpul ultimei prosternări am simțit pace în suflet. Într-un final după teșehhut am dat selam.

Va continua