Prima rugăciune a unui profesor

După selam am rămas așa cum eram, țintuit. Am reflectat asupra luptei pe care am avut-o cu propriul ego, am simțit că am ieșit dintr-o luptă. Apoi mi-am plecat capul în piept și am spus rușinat: ”O, Doamne, iartă-mă din cauza aroganței și a prostiei, de care am dat dovadă!...”

Atunci am simțit ceva ce nu mai simțisem până acum. Ceva ce nu poate fi redat în cuvinte. Corpul mi-a fost cuprins de o undă, ce pornea dintr-un punct al inimii mele. Nu pot reda senzația în cuvinte. Era ca un fior de frig și în primă fază m-am cutremurat. Efectul său mi-a afectat simțurile într-o mare măsură și am simțit existența unei mile vizibile. Aceasta a pătruns și a început să fiarbă în mine. Apoi dintr-un motiv neștiut am început să plâng. Pe măsură ce lacrimile se scurgeau simțeam cum mă cuprinde mila și binecuvântarea unei forțe minunate. Deși un păcătos, nu plângeam din cauza păcatelor , a rușinii sau a bucuriei, ci parcă s-ar fi rupt un zăgaz și toate temerile și geutățile mele s-ar fi scurs cu acest șuvoi. Acum când scriu aceste rânduri îmi spun, ”Mila și iertarea lui Allah nu iartă doar păcatele, în același timp este și un leac și o pace sufletească”.

Timp îndelungat am rămas astfel, cu capul în piept. Când lacrimile s-au oprit am înțeles că ceea ce am trăit nu poate fi explicat cu mintea. Și am înțeles că am o foarte mare nevoie de Allah și de rugăciune.