Bunico, ce povestești tu...

-În primul rând învățam să fim cuviincioși față de părinții noștri. Atunci când părinții noștri erau acasă nu stăteam cu picioarele întinse. Când cei mari vorbeau nu ne băgam în vorbă și nu răspundeam decât dacă aveam permisiunea. Atunci când cei mari intrau în cameră, ne ridicam și le ofeream locul. Până ce nu se așeza tatăl nostru la masă nu începea nimeni să mănânce. El venea, se așeza, rostea Besmele și apoi ne poftea să începem. Începeam  mesele împăcați sufletește, iar acestea erau prilej de a ne povesti întâmplările de peste zi, de a glumi și de a ne simți bine. Este oare masă mai gustoasă decât masa luată în familie? Iată, fiule, aceasta era buna cuviință a mesei.

-Bunico, dar cu atâtea reguli, cu atâta disciplină, nu intrați în depresie?

-Fiule, pe vremea noastră exista respect, iar dragostea și afecțiunea era mereu prezentă. Unde există dragoste, este loc de depresie? Acum oamenii nu mai au respect nici în propriile case.

-Cum adică, mamă?

-Păi, nu vezi, fata mea, deși s-a înserat nimeni nu și-a tras încă perdelele. Aproape că se vede tot interiorul casei, dar nimeni nu este deranjat de acest lucru. Noi nu aprindeam luminile casei, până ce nu trăgeam perdelele. Iar când ne schimbam hainele stingeam luminile ca nu cumva să ni se cunoască umbra, de afară.

Nora se ridică și cu un aer jenat trase draperia.

-De asemenea, chiar dacă casele noastre erau împrejmuite cu garduri înalte, nimeni nu își întindea rufele la vedere, cu atât mai mult lenjeria intimă. Aceasta se întindea pe ultima sârmă și se acoperea cu pânză subțire.

Va continua