Bunico, ce povestești tu...

Bunica continuă:

-În ziua de azi toată lumea mănâncă pe stradă. Nimănui nu-i pasă de ceilalți. Iar cumpărăturile se aduc acasă în văzul tuturor, de parcă s-ar lăuda. Nimeni nu se gândește că mai sunt și oameni care nu au. Cum poate fi leac o mâncare la care i-au rămas altuia ochii, oare?

Profetul nostru a spus, ”Nu vă chinuiți vecinii cu mirosul mâncării voastre”.

O altă bună-cuviință a unei case este să nu povestești în afară ce se întâmplă în casă. Nici bucuriile, nici supărările, nici ce se mănâncă, nici ce se bea. Există o vorbă, ”Brațul rupt rămâne în mânecă”.

-Bunico, este foarte interesant ce spui tu. Știi acum este un spațiu social pe internet, numit Facebook. Acolo toată lumea se laudă cu ce a mâncat, unde a fost, ce a făcut...

-Tevbe, fiule! Dar e frumos să spui ce mănânci și ce bei? Să știi că se apropie sfârșitul lumii!... Noi ne rușinam să mergem alături de soții noștri pe stradă, căci mai erau femei văduve, fete care nu se măritaseră încă și ne gândeam să nu le supărăm, să nu se întristeze. De aceea mergeam un pas sau doi în urma soțului.

-Bunico, acum și dragostea se trăiește tot în public.

Întristată, bunica spuse:

-Bunăstarea casei stă în respectul față de cei mari. Virtutea unei case este în draperiile închise. Virtutea dragostei stă în intimitate. Iar virtutea ochilor este în pleoape. Rușinea este din credință, iar rangul ei sunt ochii. De aceea trebuie să ne ferim ochii și să ne ferim de cele ce atrag ochii.

Băiatul lăsă încet lingura în farfurie și spuse:

-Eu mănânc când vine tata.