Stăruința în păcătuire

Păcătuirea intenționată, chiar dacă păcatul comis este scuzabil, reprezintă stăruință în păcătuire. Păcătuirea intenționată înseamnă să comiți un păcat de bună voie și în mod decis. Va fi stăruință, chiar dacă o persoană va decide și va comite un păcat o singură dată. Dacă nu va comite păcatul, intenția sa repetată nu va reprezenta stăruință. Dacă o persoană decide să comită un păcat în mod continuu și îl comite, după care se căiește și renunță a-l mai comite, nu va reprezenta insistență. Dacă va păcătui din nou și apoi se va căi iar, nu va fi insistență. De asemenea, nu se va considera stăruință nici comiterea unui păcat de mai multe ori într-o zi, dacă se căiește după fiecare comitere. Cu toate acestea, trebuie neapărat ca regretul său, căința sa, să fie făcută cu o inimă plină de remușcare, de tristețe, iar cel păcătos să înceteze imediat și să fie hotărât să nu mai comită acel păcat din nou. Căința realizată fără a împlini aceste trei condiții, doar afirmând oral regretul său, nu va fi altceva decât falsitate. Stăruința în comiterea păcatelor minore este un păcat grav.

Este un păcat mai grav decât comiterea unui păcat grav, o singură dată.

(Va continua)