SEMINȚELE

Odată, un bătrân bun la suflet se pregătea să își semene semințele pe câmp. Pentru început împlini două unități de rugăciune. Apoi, ridicându-și mâinile se rugă lui Allah.

-Ya Rabbi! Tu ești cel ce ne-a creat din nimic pe noi și tot ceea ce există. Eu sunt un umil supus al tău. Las în puterea și mila ta aceste semințe pe care le voi arunca acum în pământ. Încolțește-le, crește-le și hărăzește-le îmbelșugate pentru toate viețuitoarele, o, Allah!

De fiecare dată la vremea semănatului, bătrânul se ruga astfel, iar Allah îi îmbelșuga recoltele.

Bătrânul avea și livezi de curmale. De fiecare dată când venea vremea recoltei invita pe cei nevoiași și le oferea curmale, cât voiau. Iar pe cele scuturate de vânt le adunau și se bucurau copiii.

Tot astfel proceda și cu ceea ce aduna din grădini. Săracii se rugau pentru el. Dar veni și ziua în care bătrânul părăsi această lume. În urma sa rămaseră trei fii. Aceștia își spuneau între ei:

-Noi dacă vom face precum tatăl nostru vom întâmpina greutăți.

Prima dată veni vremea culesului viei. Dis-de-dimineață se repeziră să adune via, fără ca măcar să spună Inșaallah. Își spuneau unul altuia:

-Haideți, repede! Dacă vrem să adunăm via, să ne grăbim!

-Să nu care cumva să intre vreun sărac în via noastră, azi!

Au plecat înainte de revărsatul zorilor către vie, gândindu-se că astfel nici un sărac nu va apuca să vină.

Va continua