E TÂRZIU! A TRECUT!

Încă din copilărie simțeam un real disconfort în spațiile strâmte și fugeam de aici aproape țipând.Mai târziu, am realizat că aceasta este o boală, dar nu m-am putut vindeca.

Deși, vrând nevrând, acum voi intra în acele spații strâmte. M-au înfășurat bine și m-au așezat într-un sicriu lung. Pot auzi foarte bine vocile celor ce se perindă prin jurul meu. Deși am ochii închiși, într-un mod inexplicabil îi pot vedea. ”Ce tânăr a murit, săracul! Mai avea atât de multe de făcut!”, zic ei. Într-adevăr mai aveam atât de multe de făcut. Spre exemplu, nu i-am putut asigura fiului meu un trai bun încă, mai aveam rate de plătit pentru mașină și televizor. Deodată, m-am cutremurat de o voce ce îmi țiuia în urechi. Îmi răsuna în cap, ca un ecou:

-E prea târziu, totul e trecut de acum.

”Ce bine era dacă nu era totul prea târziu”, îmi ziceam în sinea mea. De ce a trebuit să am accidentul ăla? Deși conduceam foarte bine...

În timp ce încercam să îmi amintesc ce s-a întâmplat, am văzut că prietenii mei m-au înconjurat și au ridicat capacul sicriului pentru a-l acoperi. Deși am vrut să țip din toate puterile și să mă zbat, nu puteam nici să mă mișc, nici să scot vreun sunet. Am rămas într-un întuneric adânc și mi-am îndreptat privirea spre lumina ce pătrundea prin crăpăturile sicriului.

Cuprins de groază, mă gândeam, ”O, Allah! Oare ce o să se întâmple cu mine?”

Nu puteam să gândesc, paralizat de teamă.

Va continua