CUM SĂ NU MĂ TEM?...

Hazreti Juneyd-i Bagdadirahmetullahi aleyh își trăia ultimele clipe, iar toți cei dragi îi erau alături.

Chiar și în acele momente, în acea stare, recita încontinuu Kur’an-î kerim, terminând un hatim (citirea sau recitarea Coranului în întregime) și începând altul.

Cei dragi îi spuserî:

-Efendi, sunteți foarte bolnav, dacă nu v-ați obosi atât...

-Cine are în aceste momente mai multă nevoie de recompense, decât mine? Căci voi porni într-o călătorie fără sfârșit. Dacă nu recit eu, atunci cine?

Sfârșitul se apropia din ce în ce mai mult. Hazreti Juneyd-i Bagdadi era preocupat și foarte trist.

Discipolii săi l-au întrebat:

-Efendi, noi ne gândeam că dumneavoastră veți mijloci pentru păcatele noastre. Dar îngrijorarea aceasta a dumneavoastră ne pârjolește inimile.

Deschizând ochii, le răspunse:

-Cum să nu fiu îngrijorat. Tot ceea ce am agonisit (fapte bune) timp de șaptezeci de ani stă atârat de un fir de păr, în fața mea, iar acceptarea lor este încă incertă.

Și adăugă:

-Așa cum un fulg se leagănă în bătaia ușoară a vântului, tot astfel sunt și faptele mele. Parcă sunt legănate de vânt. Dar acest vânt este vântul acceptării sau vântul refuzului? Nu știu.

Iar în final spuse:

-Dacă un rob nu cunoaște care va fi sfârșitul său, ce poate face altceva decât să se teamă?