Rugăciunile neîmplinite la timp

Cu secole în urmă, când cărțile de fîkh au fost scrise, musulmanii aveau credință puternică și frică de Allahu teala și de pedeapsă, în inimile lor. Nimeni nu își putea imagina măcar să nu împlinească rugăciunea, fără a avea o scuză. Era de neconceput că ar exista cineva care să nu își împlinească rugăciunea, în mod deliberat. În acele vremuri, doar foarte puține rugăciuni puteau fi pierdute, având o scuză. Iar acest lucru era un motiv de tristețe profundă pentru un musulman. Acestea erau motivele, scuzele pentru care se putea pierde o rugăciune: să nu te poți trezi din somn, uitarea, să nu poți găsi o posibilitate de a împlini rugăciunea, chiar și stând, în timpul unei călătorii sau a unui război. Pierderea unei rugăciuni datorată uneia dintre aceste scuze, nu este păcat. Cu toate acestea, imediat ce scuza încetează să mai existe, recuperarea acelei rugăciuni devine obligatorie. Este permis să se amâne recuperarea rugăciunii atât cât să se câștige banii necesari pentru întreținerea familiei. Nu este necesar să se împlinească rugăciunile restante, din motive acceptabile, în locul rugăciunilor ce sunt sunnet-i muekked. Afirmația, ”Este mai bine să nu se efectueze rugăciunile restante în locul celor sunnet-i muekked” din cărțile de fîkh, se referă la rugăciunile restante, din motive acceptabile. Rugăciunile rămase restante, fără a avea un motiv întemeiat, trebuiesc obligatoriu recuperate imediat. Acestea trebuie împlinite și în locul rugăciunilor sunnet. Imam-i Rabbani afirmă în cea de 123-a epistolă, ”Dacă un act de adorare voluntar (nafile) este motiv de neglijare a unei obligații, atunci acesta nu este un act de adorare. Va fi ma-la-ya`ni, va fi dăunător”