Moartea în credință

Eu, la rândul meu, mi-am luat lumea în cap și am ieșit din sat. Pe drum plângeam, gândindu-mă la propriul meu sfârșit și în același timp mă căiam. Am tot mers până ce am ajuns la un sat de creștini. În mijlocul satului se afla trupul neînsuflețit al unui om, înconjurat de săteni, ce îi adresau injurii. Văzându-mă, m-au chemat și arătând spre omul de jos mi-au spus, ”Acest om a murit rostind kelime-i șehadet, spunând că Islamul este religia adevărată și că el a devenit musulman”. ”Ce este rău în asta? Ce frumos, a murit în religia cea dreaptă” le-am zis, dar asta i-a îndârjit și mai rău. ”Nu se poate așa ceva. Acesta era călugărul nostru cel mai evlavios. A trăit o sută de ani, iar la final ne-a trădat și și-a renegat religia” au strigat creștinii, după care au continuat, ”Ne-a mai și batjocorit, spunându-ne să nu rămânem în necredință și să devenim și noi musulmani”. Le-am propus, ”Într-un sat, mai încolo, puțin mai devreme, a murit un om după ce a ales creștinismul. Și trupul său a rămas de izbeliște. Haideți să facem schimb”. Astfel, ei l-au îngropat pe fostul meu prieten în cimitirul lor, iar noi l-am luat pe cel devenit musulman, l-am înfășurat în giulgiu, am împlinit rugăciunea de înmormântare și l-am îngropat.

Va continua