Și tu plângi, o, Resulallah?

n anul 629, pe când hazreti Ibrahim, fiul Trimisului lui Allah și al Mariyei, în vârstă de un an și jumătate, se afla în casa lui Ummu Burde, cea care îl alăpta, Resulullah a aflat că acesta s-a îmbolnăvit și a venit la el. Atunci când l-a luat în brațe, copilul își dădea ultima suflare. Din ochii Trimisului lui Allah s-au rostogolit lacrimi. Hazreti Abdurrahman bin Avf l-a întrebat, ”Și tu plângi, o , Resulallah?”

-Ibni Avf, lacrimile mele sunt lacrimi izvorâte din milă. Eu v-am interzis să plângeți jelind și țipând, atribuindu-i celui mort calități pe care nu le avea. Eu v-am îndepărtat de două strigăte ce sunt păcat și semn de prostie. Unul este sunetul jocului și al muzicii, ce vine de la diavol, în momentele voastre de fericire. Iar al doilea este cel al jelaniei din momentele când se abate asupra voastră o nenorocire și țipați rupând hainele de pe voi și zgâriindu-vă fețele. 

După care a adăugat:

-Celui ce nu arată milă nu i se va arăta îndurare.

Văzând lacrimile de pe fața Trimisului lui Allah, hazreti Usame bin Zeyd începu să se vaite, însă Resulullah sallallahu aleyhi ve sellem îl opri.

-O, Resulallah, îmi cer iertare, am început să mă vait văzând lacrimile tale.

-Lacrimile izvorăsc din milă, însă vaietele și țipetele sunt de la diavol.

Va continua