Am învățat...

Eram în Olanda și printre obiectivele pe care le aveam pe listă se afla și un castel istoric.

Ajuns în fața castelului, am constatat că încă nu s-a deschis. În fața caselor de bilete se afla un turist japonez, pe la vreo 30 de ani care, ca și mine venise mai devreme. Am discutat un pic și observând că mai erau încă 20 de minute până la ora deschiderii, i-am spus că merg să mă plimb prin împrejurimi și să fac niște fotografii. Am convenit că ne întâlnim în fața caselor de bilete peste 20 de minute și intrăm împreună.  În timp ce mă plimbam a început să plouă. M-am adăpostit într-o cafenea și am așteptat să se oprească ploaia. După aproximativ o oră și jumătate, când am revenit la intrare, l-am găsit pe tânărul japonez așteptându-mă. Deoarece acolo nu era nici un loc unde s-ar fi putut adăposti, era ud ciuciulete. ”De ce nu ai intrat?” l-am întrebat. ”Păi, am promis că ne întâlnim aici.”

Am învățat să îmi respect cuvântul dat de la un japonez ud, al cărui nume nici măcar nu mi-l mai amintesc.

Era o dimineață de sărbătoare a sacrificiului, cu câteva zile înainte ca bunicul meu să părăsească această lume. Avea o boală incurabilă, ce îl făcea să respire cu greutate. Am luat o bucățică de carne, cât un bob de năut, pe care i-am pus-o în gură, să se bucure și el de gustul cărnii animalului sacrificat. S-a chinuit îndelung să mestece și să înghită, însă corpul lui nu a primit acel bob de carne. Fiica sa s-a aplecat să îi ia din gură bucățica de carne și văzând lacrimile alunecând pe obrajii ei, bunicul meu a surâs tris și i-a zis: ”Timp de 80 de ani am mâncat carne pe săturate, fata mea. Acum că nu am putut mânca o dată, merită să ne întristăm?”

Am învățat în acea dimineață de sărbătoare că se pot încadra sute de seminarii de dezvoltare persoană într-o singură suflare.