Cel ce caută un prieten fără cusur, nu va găsi nici un prieten

Maestrul îi răspunse: ”Fiule, ascultă-mă cu atenție! Era o dimineață geroasă de iarnă. Totul în jur era acoperit de gheață. Animalele se înghesuiau unele în altele pentru a se proteja de frigul tăios și a nu muri înghețate. Un cârd de arici s-au apropiat unii de alții pentru a nu îngheța de frig. Dar imediat au simțit cum acele lor le împungeau pielea, astfel că s-au îndepărtat. Cuprinși de frig s-au apropiat din nou unii de alții. Dar acele lor au început să îi deranjeze iar și astfel că s-au îndepărtat. Au tot oscilat astfel între a nu îngheța de frig și durerea produsă de ace. Când într-un final au realizat că pot îndura durerea produsă de acele prietenilor lor, s-au îmbrățișat strâns și astfel s-au salvat de la îngheț. Altfel ar fi murit toți înghețați. Iată, fiule, și voi în acest dergah dacă veți îndura acele prietenilor voștri veți simți durere, ba mai mult această durere vă va căli și vă va educa egoul. Însă, dacă veți zice că nu puteți îndura acele prietenilor voștri și vreți să plecați, atunci veți îngheța afară și vă veți nenoroci. Când luați o hotărâre, reflectați cu atenție asupra acestui aspect”.

Discipolul, auzind această pildă a regretat hotărârea sa și împreună cu prietenii său au decis să rămână.

Marele sociolog german, Arthur Schopenhauer, citind această povestire în cartea lui Feriduddin Attar, a preluat-o și a folosit-o ca exemplu în prelegerile sale.

În concluzie, oamenii ar trebui să se accepte unii pe alții cu defectele lor cu tot, așa cum sunt.