Ikrime bin Ebi Jehl

Am alergat printre trupurile martirilor căzuți și i-am întins apa lui hazreti Ikrime, dar chiar atunci s-au făcut auzite gemetele lui hazreti Iyas:

-O picătură de apă, vă rog! Pentru Allah, o picătură de apă!

Auzind aceste vaiete, hazreti Ikrime și-a tras imediat mâna de pe plosca de apă și mi-a făcut semn să merg către hazreti Iyas.

Am pornit către acesta printre martirii căzuți, dar când am ajuns, hazreti Iyas rosti kelime-i șehadet și își dădu ultima suflare. Imediat, m-am întors la hazreti Ikrime, dar și el băuse din șerbetul martiriului. M-am îndreptat către vărul meu, hazreti Haris, dar și el își dăduse sufletul, arzând pe nisipul fierbinte.

În viața mea am fost martor la multe evenimente, dar nici unul nu m-a emoționat la fel de mult ca acesta. Situația acestor musulmani, pe care nu îi legau legături de rudenie, dar care totuși au fost atât de devotați și plini de compasiune unii față de alții mi s-a întipărit în minte ca cea mai puternică manifestare a credinței”.

Atunci când a căzut martir, Hazreti Ikrime avea pe corp mai mult de 70 de răni de săgeată și de suliță.

După ce a primit onoarea Islamului, hazreti Ikrime a devenit un musulman foarte devotat. Ca semn al devoțiunii sale, a alergat din luptă în luptă, precum fulgerul. Era un curajos și bun comandant. Atunci când lua în mână Coranul cel Sfânt, îl ducea mai întâi la frunte, după care începea să plângă.