Vântul iertării

Doi prieteni călătoreau prin deșert. La un moment dat între ei s-a iscat o ceartă. În timpul acestei dispute, unul l-a pălmuit pe celălalt.

Cel pălmuit a fost rănit și îndurerat sufletește, dar nu a spus nimic. S-a aplecat și a scris pe nisipul deșertului: ”Azi, cel mai bun prieten al meu m-a pălmuit.”

Au continuat să meargă. Apa le era pe terminate. Din fericire, în cele din urmă au ajuns la o oază. Au băut apă pe săturate și și-au umplut bidoanele, Apoi au hotărâtsă se spele. Prietenul care fusese pălmuit a alunecat într-o porțiune mlăștinoasă a apei și a început să se afunde tot mai mult. Atunci, prietenul său a intervenit imediat și l-a salvat.

După ce a fost salvat din pragul înecului, prietenul s-a dus la o stâncă și a săpat pe ea următoarele cuvinte:

”Astăzi, cel mai bun prieten al meu mi-a salvat viața.”

Celălalt l-a întrebat:

-După ce te-am lovit ai scris pe nisip, iar acum după ce ți-am salvat viața ai scris pe o stâncă. De ce?

Prietenul i-s răspuns:

-Când cineva ne rănește, ar trebui să scriem pe nisip, pentru ca vânturile iertării să poată șterge ușor acele cuvinte. În schimb, atunci când cineva ne face un bine, ar trebui să îl săpăm în piatră, pentru ca nici vânturile mâniei, ale răzbunării să nu-l poată șterge vreodată.