Invidia

Cel care invidiază, de fapt, obiectează și față de Allahu teala. Spune (prin atitudinea sa): „Doamne, acest om nu merită aceste binecuvântări; de ce îi dai atât de mult?”

Primul păcat săvârșit în cer a fost invidia: invidia lui Iblis față de Adem aleyhisselam. Iar pe pământ, primul păcat a fost tot invidia: invidia lui Kabil față de fratele său Habil.

Este posibil să mulțumești pe oricine, însă este greu să-l mulțumești pe cel invidios. Pentru că el nu este mulțumit până când binecuvântările celuilalt nu dispar.

Hasan-î Basri spunea: „Domnul nostru fie îl iubește, fie nu îl iubește pe robul căruia i-a dat multe binecuvântări. Dacă îl iubește, atunci cum să nu iubesc eu pe cel pe care Domnul meu îl iubește? Iar dacă nu îl iubește, ce valoare au acele binecuvântări, ca să-l invidiez pentru ele?”

Rădăcina principală a invidiei este iubirea pentru lume. Ea este capul tuturor greșelilor. Invidia, trufia, dușmănia și ura provin din aceasta.

Mevlana Jelalleddin-i Rumi (rahmetullahi aleyh), trecând într-o zi pe o stradă din Konya, într-o zi însorită de primăvară, a văzut doi câini dormind îmbrățișați lângă un zid, cu labele puse unul pe după gâtul celuilalt.

Un discipol, atras de priveliște, i-a spus:

-Ce imagine plăcută! Cât de mult se iubesc acești câini, dormind astfel îmbrățișați!

Mevlana a privit câinii, a zâmbit și a spus:

-Pentru că nu este niciun os. Aruncă-le un os lângă ei și vei vedea cum acea prietenie se va transforma în dușmănie!..