O veste binecuvântată

În perioada în care se apropia momentul venirii revelației către Profetul Muhammed aleyhisselam, unul dintre cei mai renumiți oratori ai vremii, Kus bin Saide, a ținut o predică la târgul Ukaz, stând pe o cămilă roșcată, fiind deja trecut de o sută de ani, în fața unei mari mulțimi. În acea predică, el a vestit venirea Profetului. Printre cei care ascultau acea predică se afla și iubitul nostru Profet, dar Kus nu știa acest lucru. Acei ochi binecuvântați îl priveau chiar în acel moment.

Acea predică a fost atât de impresionantă încât Profetul a spus mai târziu că nu a putut uita acele cuvinte. Asemenea unor sensuri limpezi ca cristalul, ele aveau puterea de a mișca orice inimă aleasă și de a întipări în suflete caracterul trecător al lumii. Predica avertiza, într-un mod concis și profund, că viața de care omul se lasă amăgit nu este decât o mică parte dintr-o călătorie ce se întinde pe zeci de mii de ani. Iată acele cuvinte mărețe:

O, oameni!

Veniți, ascultați, învățați și luați aminte! Cel viu moare, iar cel mort dispare; ceea ce este sortit se împlinește. Ploaia cade, iarba crește; copiii se nasc și iau locul părinților lor. Apoi toți pier și se duc. Evenimentele nu se opresc niciodată; toate se urmează unele pe altele.

Fiți atenți și ascultați ceea ce spun! Există vești din cer și lecții de luat de pe pământ! Pământul este un așternut întins, iar cerul este un tavan înalt. Stelele se mișcă, mările stau. Cei care pleacă nu se mai întorc, iar cei care vin nu rămân. Oare rămân acolo pentru că sunt mulțumiți de locul unde au ajuns, sau sunt opriți și adormiți?

Va continua